Dacă ajungi în București și dorești să respiri un pic din atmosfera Bucureștiului interbelic, ia în calcul o plimbare în zona Dorobanți. Totodată, ai posibilitatea să vizitezi Muzeul Zambaccian, de pe strada cu același nume, nr. 21A.
Din punctul meu de vedere este un muzeu de neratat, datorită faptului că adăpostește cea mai importantă colecție particulară de artă din România. Sunt prezente lucrări de vârf realizate de cei mai însemnați maeștri ai picturii, din țara noastră, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu. În plus, colecția cuprinde 19 tablouri semnate de pictori celebri ai şcolii franceze: Eugène Delacroix, Pierre-Auguste Renoir, Alfred Sisley, Camille Pissarro, Paul Cézanne, Pablo Picasso, Henri Matisse etc.
Muzeul mai deține și sculpturi valoroase realizate de Constantin Brâncuși (Cap de copil), Milița Petrașcu, Oscar Han, Corneliu Medrea, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea.
Dacă vă întrebați cine era Krikor Zambaccian (1889-1962), vă spun că a fost un om de afaceri român de origine armeană și un împătimit colecționar de artă. Casa a fost construită în 1943, după proiectul arh. C.D. Galin, parterul fiind gândit ca spațiu expozițional, iar etajul pentru locuit. În 1946, Krikor Zambaccian a donat statului atât casa-muzeu, cât și colecția expusă aici. Ca un amănunt, Zambaccian a locuit în această casă până în 1962, când a murit. Această colecție, completată pe parcursul a patru decenii, cuprinde 165 de picturi, 71 lucrări de grafică, 40 de sculpturi și 16 piese de mobilier. Am aflat că Zambaccian a mai vândut de-a lungul timpului anumite lucrări pe care le achiziționase, pentru a avea resurse pentru altele mai valoroase. Se spune că pentru tabloul „Iarna la Barbizon”, de Ion Andreescu, a plătit, în 1927, echivalentul prețului unui apartament.
Clădirea muzeului, chiar dacă nu are o arhitectură spectaculoasă la exterior, fiind eclipsată de alte clădiri construite în acea zonă, în perioada interbelică, are în schimb un interior superb. Frumusețea încăperilor este dată, nu numai de lucrările expuse, ci și de grinzile de lemn cu capete sculptate, balustrada scării și a balconului interior lucrate din lemn masiv, tocurile ușilor din lemn, care au o formă atipică, decorațiile șemineelor, precum și de obiectele de mobilier vechi. La parter, există un hol îngust, din care se intră fie într-o bibliotecă, fie în salonul cel mare, destinat maeștrilor Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, din care mai poți să pătrunzi în alte două încăperi. Ultima, dedicată lucrărilor lui Ștefan Luchian și lui Camil Ressu, face parte din extinderea casei realizată în 1957. Singura sculptură a lui Brâncuși existentă în această colecție, Cap de copil, este pusă în valoare prin așezarea sa într-o firidă, situată deasupra unui șemineu. Salonul cel mare are o înălțime preț de două etaje, deoarece are deasupra numai un balcon îngust pe toate cele patru laturi ale sale. La etaj există așa zisa sală franceză, unde cel mai mult mi-a plăcut „Nud în peisaj” semnat de Renoir.
Trebuie să recunosc că vizita în acest muzeu mi-a activat niște amintiri dragi. În primul rând, mergând prin sălile muzeului, parchetul de stejar scârțâia sub pașii mei, la fel ca cel din casa părintească. Mai mult, în copilărie, aveam o mică colecție de timbre, inclusiv cu tablourile cunoscute ale pictorilor celebri români. De atunci, recunosc aceste tablouri, reușind să le asociez cu numele autorilor. De aceea, m-am bucurat să văd, de data asta, cu ochii mei „Autoportret”, „Țărancă torcând” și „Portret de femeie” semnate de Grigorescu, sau „Iarna la Barbizon” al lui Andreescu. Nu are cum să nu-ți sară în ochi „Autoportretul” sau „Crizantemele” lui Luchian, sau „Portretul lui Zambaccian”, respectiv „Anemonele” pictate de Petrașcu. Lucrările lui Theodor Pallady, cu care Zambaccian era prieten, sunt expuse separat în biblioteca de la parterul casei. Pictorul este prezent, printre altele, cu „Autoportret”, „Femeie în verde scriind”, „Nud pe un fotoliu roşu”, „Pălăria şi umbrela artistului”. Din cele 16 opere semnate de Tonitza, amintesc „Portretul lui Gala Galaction”, „Katiușa Lipoveanca” sau „Nina în verde”.
Krikor Zambaccian a fost prieten nu numai cu pictori sau sculptori, ci și cu scriitori, printre care și cu George Călinescu. Așa se face că acesta îl şi alege ca personaj al celebrului său roman „Bietul Ioanide”, apărut în 1953. Saferian Manigomian, negustorul şi colecţionarul de artă, care era tot armean, împrumută din trăsăturile lui Zambaccian.
Ar mai fi de adăugat că acest muzeu a fost închis în perioada 1977-1992, autoritățile de la vremea aceea ignorând prevederile din actul de donație care interziceau acest lucru. După închidere, colecția a fost mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă, care s-a inaugurat în acea perioadă, revenind în muzeu abia în anul 1996. În anul 2008, muzeul a fost închis pentru renovare. Cu această ocazie, clădirea a fost consolidată, iar multe dintre lucrările colecției au fost restaurate.
Poate te interesează să citești și despre Muzeul Național Cotroceni.
Dacă ți-a plăcut articolul și dorești să citești și despre alte muzee pe care le-am vizitat în ultimii ani, prin România, te îndemn să ne urmărești aici pagina de Facebook asociată blogului.
Foto: Andrei Neagu
- Adresa: Strada Muzeul Zambaccian nr. 21A
- Program: miercuri-duminică: 10 – 18
- Telefon: 021.230.19.20
- Preț: 12 lei
- Taxă foto: Nu se percepe dacă se folosește aparatul telefonului