Dacă vrei să vezi cum arăta Bucureștiul de acum mai bine de un secol, nu trebuie neapărat să intri într-un muzeu. Uneori este suficient să iei loc la o masă.
La Caru’ cu Bere, pe strada Stavropoleos nr. 5, aproape fiecare detaliu al interiorului vorbește despre lumea în care a apărut acest loc: lemnul sculptat, vitraliile, mozaicul, picturile murale, coloanele, bolțile și nervurile aurite. Nu este doar o decorație spectaculoasă. Interiorul a fost conceput ca parte din experiența restaurantului și a rămas, în mare măsură, legat de funcțiunea pentru care a fost creat.
Povestea începe însă înaintea clădirii de astăzi. În 1879, Ion Căbășanu deschidea “La Carul cu Bere” pe Calea Victoriei, la intersecția cu strada Franceză. Nepoții săi, frații Mircea, lucrau aici și aveau să continue afacerea. Nicolae Mircea cumpără în 1897 terenul din Stavropoleos nr. 5, primește autorizația de construire în martie 1898, iar noul local este inaugurat în iunie 1899.
Proiectul este semnat de arhitecții Ziegfried Kofszynski și Alois Pesch. Clădirea este eclectică, cu o puternică componentă neogotică și influențe ale romantismului de școală germană. Fațada este asimetrică, dominată de turn, pinacluri, fleuroane, traforuri și arce ogivale. La interior, parterul boltit este tratat cu aceeași atenție pentru detaliu. Clădirea este astăzi monument istoric, iar valoarea ei nu ține doar de fațadă, ci și de ansamblul decorativ interior, păstrat și restaurat de-a lungul timpului.
Interiorul
Aici lucrurile devin cu adevărat interesante.
Pereții și bolțile sunt acoperite de pictură decorativă, cu scene inspirate, între altele, din repertoriul berăriilor germane ale epocii. Unele dintre ele folosesc trompe-l’œil: într-una dintre compoziții, o fereastră aparent întredeschisă este, de fapt, pictată.
Mobilierul, lambriurile și o parte din pictura murală sunt legate de concepția lui Kofszynski. Execuția picturilor este atribuită lui Conrad Vollrath și fraților Wilhelm și Friederich Hugo. Decorația interioară combină vocabularul gotic al arhitecturii cu elemente care pot fi încadrate în estetica Artei 1900.
Un alt detaliu ușor de trecut cu vederea este tratamentul coloanelor. Acestea sunt decorate cu stuc-marmură realizată de firma „Frații Axerio”, în combinații cromatice diferite, iar nervurile bolților sunt aurite.
Și merită privită podeaua.
Mozaicul marchează momente importante din istoria stabilimentului (1879, 1889, 1899 și 1924) și include monograma fondatorului. Tot aici, Nicolae Mircea și-a înscris crezul: “Prin muncă, răbdare, energie și cinste la idealul dorit / cu credință și voință lui Dumnezeu toate se împlinesc“.
Anul 1924 marchează o altă etapă importantă. Zigfried Kofszynski proiectează extinderea localului către proprietățile de pe strada Lipscani. Spațiul central este deschis, apar un luminator amplu și noi vitralii, iar subsolul vechi este transformat în cramă.
Un restaurant și o lume a lui
Caru’ cu Bere nu a fost însă doar un exercițiu de arhitectură. A fost o afacere de familie, un loc de întâlnire și unul dintre stabilimentele comerciale importante ale Bucureștiului de la începutul secolului XX.
Numele însuși trimite la această origine. Caru’ cu Bere s-a dezvoltat într-o perioadă în care berăriile bucureștene erau locuri de consum, producție, comerț și socializare. Familia Mircea a avut legături directe cu activitatea de producere și comercializare a berii, iar localul din Stavropoleos a devenit una dintre cele mai cunoscute expresii ale acestei afaceri.
Frații Mircea au dezvoltat mai multe localuri în oraș, iar Nicolae Mircea a transformat Caru’ cu Bere într-o afacere care a depășit cu mult funcția obișnuită a unei berării. Familia a locuit chiar în imobilul din Stavropoleos, iar relația dintre proprietate, locuire și activitatea comercială a continuat generații întregi.
În jurul localului s-a format și o comunitate. Personalități precum George Coșbuc, Caragiale, Octavian Goga sau Barbu Ștefănescu Delavrancea sunt asociate cu istoria restaurantului, iar localul a avut o legătură specială cu studenții ardeleni veniți la București.
După naționalizarea din 1948, familia Mircea pierde proprietatea. Aceasta este recuperată abia după 1999, iar restaurantul este redeschis în 2006.
Restaurarea și conservarea interiorului au urmărit păstrarea elementelor decorative care dau identitate spațiului: pictura, vitraliile, lemnul, mozaicul, stucatura și detaliile arhitecturale. Pentru un monument de acest tip, valoarea nu stă într-un singur element, ci tocmai în relația dintre ele.
De la legendă la document
În 2026, Editura ACS a publicat volumul „Stabilimentul Caru’ cu Bere (1879–2029). De la legendă la realitate”, semnat de Monica Croitoru-Tonciu, Niculae Mircea și Eugen Dorobanțu.
Cartea adună într-o singură cercetare istoria familiei Mircea, a clădirii și a restaurantului, folosind inclusiv arhiva familiei, arhive și biblioteci, colecții private și mărturii ale rudelor și foștilor angajați. Sunt 312 pagini care încearcă să pună în ordine o istorie în care, de-a lungul timpului, legenda și documentul s-au amestecat.
Mi se pare importantă tocmai această recuperare documentară. Pentru un loc atât de cunoscut, există foarte multe povești repetate de-a lungul timpului. Arhiva familiei și cercetarea adunată în volum permit însă verificarea și nuanțarea unei părți importante dintre ele.
Caru’ cu Bere rămâne astfel un caz interesant pentru istoria Bucureștiului: o clădire construită pentru comerț și ospitalitate, o afacere de familie, un spațiu de socializare și, în timp, un monument istoric.
Foto: Andrei Neagu