Una dintre cele mai fericite zile din viața mea de turist prin România a fost aceea în care am reușit să-mi împlinesc visul de a mă plimba cu mocănița. Pentru cine nu știe, mocănițele din România se numără printre ultimele trenuri cu aburi din Europa, care se deplasează pe linii cu ecartament îngust. Am ales ca acea primă dată să se întâmple în Maramureș, pe Valea Vaserului, mai precis între Vișeu de Sus și stația Paltin. Dacă te întrebi când a apărut această cale ferată și în ce scop, îți spun că s-a construit în 1932, în scopul transportării de lemne, de aici și numele de cale ferată forestieră. La acel moment, n-am știut că am făcut o alegere inspirată, dar, ulterior, am citit că ar fi cel mai frumos traseu din România pe care-l poți parcurge cu mocănița.
Distanța de 21 km, dintre cele două gări, se parcurge în circa două ore; după ce ajungi în halta Paltin, ai o oră și jumătate la dispoziție în care să te plimbi, să admiri peisajele, să te bucuri de spectacolul live oferit de ansamblurile de dansuri populare și, nu în ultimul rând, să mănânci fie ce cumperi de la chioșcurile special amenajate, fie pachețelul pe care poate îl ai în rucsac. Pentru asta, este amenajată o zonă de picnic cu mese și băncuțe rustice.
Trei lucruri au făcut ca acea experiență să fie una fericită. În primul rând, cu două-trei zile înainte de a pleca în concediu, reușisem să-mi achiziționez un aparat de fotografiat mult mai performant decât cel avut anterior. În al doilea rând, am avut șansa să fac călătoria cu mocănița într-o zi însorită de octombrie, când deja mă puteam bucura de coloritul ruginiu al naturii. Atât soarele, cât și paleta aceea variată de culori, m-au ajutat să fac niște fotografii destul de reușite pentru priceperea mea. În al treilea rând, pentru că a fost pentru prima oară în viață în care am simțit ce înseamnă să prinzi la propriu “ultimul tren”. Se întâmpla într-o zi de duminică, atunci când am prins ultimul tren care circula în acea zi. Dacă nu aș fi avut șansa aceea, nu aveam cum să-l aștept pe următorul, care urma să plece abia joi (!) dimineața, în jur de ora 10. În concluzie, am fost o norocoasă.
Nu exagerez cu nimic dacă afirm că, în acea zi, m-am simțit ca un copil răsfățat al sorții, fapt pe care-l puteți constata și singuri din fotografii. Am simțit-o ca pe o întoarcere în timp, ca pe o rupere de prezent, mai ales că n-am mai avut nici semnal pe telefon. În orice caz, pe Valea Vaserului simți că timpul curge altfel, că parcă se dilată. Acolo, departe de așezările omenești, înconjurat de peisaje sălbatice, de-o frumusețe rară, în care numai zgomotul mocăniței perturbă liniștea apăsătoare, te vei vindeca, chiar dacă pe termen scurt, de traiul “pe repede înainte”.
La final, vă spun că merită să încercați și voi o asemenea experiență, dacă nu ați făcut-o până acum. Sigur îmi veți mulțumi pentru ideea pe care v-am dat-o.