Astăzi vreau să împărtășesc cu voi o experiență unică, pentru care nu a trebuit să depășesc granițele țării. Am decis să explorez Ținutul Secuiesc cu tot ceea ce oferă. Recunosc! Am plecat la drum fără nicio așteptare reală, pornind cu aparatul meu foto la purtător și câteva stereotipuri despre cât de “reci” sunt oamenii în această zonă. Bine fac cei care nu se iau după gura lumii; am constatat la fața locului că localnicii de acolo sunt la fel de prietenoși ca în oricare alt loc din România. În orice caz, mie mi-a plăcut foarte tare scurta vizită prin Târgu Secuiesc, de aceea voi încerca să vă conving că merită să puneți pe lista orașelor din România “musai de vizitat”.
Numele oraşului Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely în maghiară, Szekler Neumarkt în germană sau Neoforum Siculorum în latină) este menţionat de prima dată în 1407. Declarat ca loc de târguri în 1427, atunci încă cu numele Târgul Turiei (din pricina râului Turai ce-l străbate), devine o industrie importantă de bresle.
Despre oameni și puțin context demografic
Orașul se remarcă prin conceptul de porți, numite şi “curţi”, care formează capătul străzilor din centru. 73 astfel de curți se găsesc și în prezent în Târgu Secuiesc. Documentându-mă, am aflat că forma acestei piețe centrale ar fi ceva unic în Europa. Dacă privești din avion, centrul capătă o formă ovală, din el ieșind în forma razelor soarelui așa-numitele “curți” sau “udvarterek”.
Hai să vorbim și despre oameni, căci simt nevoia să distrug câteva mituri. Cum este de așteptat, populația orașului este formată preponderent din maghiară. Potrivit recensământului din 2011, populația municipiului Târgu Secuiesc este compusă din maghiari (88,11%). Principalele minorități sunt cele de români (6,99%) și romi (1,51%). Pentru 3,26% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt romano-catolici (69,27%), dar există și minorități de reformați (20,14%) și ortodocși (5,54%). Pentru 3,29% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Dincolo de statistici, orașul îți transmite liniște și siguranță. Oamenii sunt calmi, zâmbitori și bucuroși să te îndrume, dacă le ceri ajutorul. Nu este greu să fii recunoscut ca fiind turist “din sud” cu camera la purtător, dar, cu toate astea, nu am simțit niciun pic de ostilitate.
Experiențe frumoase la fiecare pas
Ce mi s-a părut interesant este faptul că orașul te transpune într-un univers paralel, în care România vorbește maghiară, iar străzile au denumiri de conducători maghiari. Străzile sunt aliniate simetric una față de celalaltă. Arhitectura își păstrează elementele distincte, clădirile păstrând o unitate prin nivel de înălțime, culoare și arhitectură. Ce-am mai remarcat? Clădirile, multe dintre ele monumente istorice, au balcoane din fier forjat, acest lucru fiind ceva specific acestui oraș.
Am ales câteva străzi la întâmplare și am plecat să le explorez, fiind curios cum arată orașul și în afara sferei centrale. Nu m-am îndepărtat prea mult căci norii și-au făcut apariția, așa că m-am întors în zona centrală și am poposit la Cafe Jazz din Piața Gábor Áron nr. 4. Mi-am servit limonada, după care am plecat, fiind atras de zona curților.
În colțul nord-vestic al centrului este așezată clădirea cu două etaje a Primăriei. A fost ridicată în 1907 pentru Casa de Economii și Ajutor. Destinația clădirii s-a schimbat de-a lungul timpului. Spre exemplu, între 1945-1989, a devenit sediul Partidului Comunist.
Nu am reușit să vizitez toate obiectivele importante ale orașului, de exemplu, Biserica Reformată din centrul orașului fiind închisă. În schimb, am pus accentul pe experiența “de stradă”, cunoașterea centrului vechi al orașului, identificarea obiectivelor turistice, chiar și fotografierea celor mai frumoase dintre acestea. Pentru că am o slăbiciune pentru piatra cubică, ceea ce aici se găsește din plin, mi s-a părut că acest fapt îi conferă urbei un decor aparte, completându-l într-un mod fericit.
Parcul Molnár Józsiás
Molnár Józsiás și soția lui, Gaál Emilia, prin testamentul lor, au donat orașului toate imobilele aflate în proprietatea lor, în scopul construirii unei alee și a parcului central. În parcul Molnár Józsias se află și cripta familiei.
Ulițele din capătul centrului
M-am afundat tot mai mult pe o stradă care seamănă mai mult cu o uliță. Pe stânga, zăresc o frizerie și pe loc simt instinctul de a face o fotografie. Mi se pare fascinantă combinația dintre un local/salon situat într-o clădire veche, pe o străduță retrasă, și firma din fața sau deasupra ușii scrisă în maghiară. Pentru o clipă uit că sunt în România. Dau să fac o fotografie și aud sunete de pași în urma mea. Ridic privirea și zăresc o doamnă elegantă, alături de un câine prins în lesă, ce așteaptă să fac fotografia. Îi mulțumesc și merg mai departe. Ajung într-un loc, ce pare o fundătură, în care nu zăresc decât case. Dar cum în Ardeal nimic nu este lăsat la voia întâmplării, explicația o găsesc ulterior: pe ultimul teren construibil au fost ridicate case, în așa fel încât să blocheze accesul din afara pieței, accesul în centru făcându-se doar prin cele patru străzi de la “colțul” pieței.
Mă întorc spre mașină. Se face târziu, iar drumul de întoarcere este destul de lung. Mă las ghidat de clopotele ce se aud din depărtare. Ajung în parcare și mai fac o fotografie înainte de plecare, semn că nu aș mai pleca de aici. La final, mai fac o ultimă fotografie, imortalizând statuia lui Gabor Aron. Prin oglinzile retrovizoare, privesc în urmă la orașul care m-a surprins în mod plăcut. Totuși, am o singură nemulțumire legată de Târgu Secuiesc: tare departe mai e de București!
1 Comment