Dacă ești atras de poveștile Bucureștiului de altădată, îți recomand să faci o plimbare prin locurile mai puțin cunoscute ale capitalei.
De aceea, te încurajez să ajungi pe strada Nicolae Minovici, nr. 3, unde vei vedea una dintre cele mai interesante case din București. La această adresă vei găsi „Muzeul de Artă Veche Apuseană Ing. Dumitru Furnică-Minovici”, care este găzduit într-o casa frumoasă, construită între anii 1939-1942, în stil Tudor. Lucrările au fost realizate de meșteri străini (austrieci, germani, italieni), după un proiect al arhitectului Enzo Canella și după sute de schițe realizate de fostul propietar, folosind materiale de foarte bună calitate, aduse din afara țării. În 1945, Casa Furnică-Minovici va fi donată Academiei Române, iar, din 1946, aceasta va intra în circuitul turistic. Faptul că a fost gândită ca o casă-muzeu și, între timp, a fost donată, le-a oferit posibilitatea propietarilor, Dumitru și Ligia Furnică-Minovici, să nu le fie naționalizată casa și să locuiască aici până la moartea lor în 1982, respectiv 2004.
Dacă vă întrebați cine a fost Dumitru Furnică-Minovici, vă spun că el era inginer și un colecționar împătimit, fiind nepotul de soră a cunoscutului medic Nicolae Minovici, a cărei vilă se găsește pe aceeași stradă, la numărul 1, având tot statutul de muzeu.
Am ajuns în fața unei uși din lemn masiv, care nu avea clanță. Am fost amuzată să constat că, pentru a pătrunde în vechea casă, trebuie să bat în ușă cu un ciocănel de metal, așa cum am văzut în filmele istorice. După ce ni s-a deschis și am trecut pragul casei, mi s-a părut că intru într-o altă lume, datorită decorului demn de un film de epocă. Vederea salonului, care este camera principală a muzeului, te copleșește datorită dimensiunilor generoase și mai ales a înălțimii de 8 metri. Mă uitam vrăjită în jur și nu știam ce să admir și să fotografiez mai degrabă. M-au impresionat șemineul toscan din Epoca Renașterii, sculptat în piatră, și tapiseria de origine flamandă, atât datorită frumuseții, cât și dimensiunilor mari. Altă piesă de rezistență a salonului o reprezintă scara de lemn în spirală, în stil gotic francez. Mobilierul în stil Ludovic al XV-lea sporește frumusețea salonului și te impresionează datorită masivității și lucrăturii făcută cu migală. Tablourile fixate pe pereții salonului, care au fost pictate de importanți pictori italieni, germani și olandezi, nu au cum să nu-ți atragă privirea.
Demarcația dintre salon și bibliotecă este făcută de doi lei impozanți. Biblioteca din lemn de nuc masiv conține circa 2000 de volume valoroase, iar unele dintre cărți au o vechime de circa 500 de ani. De asemenea, la fel ca și pe holul de la intrare, geamurile bibliotecii au încrustate vitralii elvețiene vechi. M-am uitat de jur împrejur și am constatat că arhitectura interiorului este în armonie cu decorațiile și accesoriile folosite, atât din punct de vedere al vechimii, cât și al cromaticii. Cred că mulți dintre vizitatori, cu toate că au admirat cu siguranță exteriorul casei, nu s-au așteptat să găsească un interior atât de spectaculos.
Ca să recapitulez, parterul a fost gândit și destinat vizitării, cu toate că într-un intrând este amenajată camera toscană, unde propietarii serveau masa. Etajul era dedicat traiului familiei. Dormitorul este situat deasupra bibliotecii, iar deasupra holului de la intrare se află budoarul doamnei, dresingul și baia.
A mai fost ceva care a dat un plus de farmec vizitei noastre. Aici am găsit un ghid dedicat meseriei, care face parte din povestea potrivită. Spre deosebire de alții asemenea lui, ne-a încurajat să-i punem întrebări, ceea ce mă face să cred că fiecare prezentare variază puțin în funcție de profilul și curiozitățile fiecărui turist. Noi ne-am bucurat de o atenție sporită din partea lui, mai ales că, la acea oră din zi, am fost singurii vizitatori. Ghidul ne-a tratat cu înțelegere dorința de a fotografia arhitectura locului și decorațiile interioare, de aceea nu ne-a grăbit. Mai mult, la final, ne-a invitat să ieșim pe ușa care dă spre grădina din spatele vilei, indicându-ne și locul din care turiștii fac de obicei poze.
Dragă cititorule, ar mai fi multe de spus, dar am încercat să dozez informațiile ca să nu te plictisesc. De aceea, în încheiere, îți recomand să vizionezi aici un film de prezentare al acestui muzeu, care durează numai două minute.
Și pentru că fiecare experiență de acest fel te îmbie spre alte povești la fel de frumoase, de la etajul casei am văzut frumoasa Vilă Minovici, care a aparținut unchiului său, Nicolae, și care mai este cunoscută ca Vila cu Clopoței. A fost scânteia care mi-a reaprins dorința de a mai vedea un muzeu, în acea zi. Dar despre aceasta urmează să vă povestesc pe viitor.
Adresă: str. Dr. Nicolae Minovici nr. 3, sector 1, București;
Orar: miercuri – duminică, de la 9:00 – 17:00;
Observații: Intrarea este gratuită; nu se percepe taxă pentru fotografiat.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit și dorești să mai afli și despre alte muzee pe care le-am vizitat în România, în ultimii ani, te îndemn să ne urmărești aici pagina de Facebook asociată blogului.
Foto: Andrei Neagu